Patrimoniu și comunități

Cu mai mult de un deceniu în urmă, Convenția cadru a Consiliului Europei privind valoarea patrimoniului cultural pentru societate (Convenția de la Faro) punea bazele unei noi abordări a patrimoniului cultural și a activităților care îi sunt dedicate sau asociate, prin investigarea legăturilor multiple și complexe cu societatea și societățile, începând de la chiar definiția pe care alegem să o dăm patrimoniului. Mutația începută atunci – de la patrimoniu înțeles ca grup de obiecte și practici, validate prin intermediul autorității științifice și administrative, la patrimoniu înțeles ca „grup de resurse moștenite din trecut, pe care oamenii le identifică, indiferent de regimul de proprietate, ca o reflectare și expresia a valorilor, credințelor, cunoștințelor și tradițiilor lor aflate în constantă evoluție, incluzând toate aspectele mediului, rezultate din interacțiunea dintre om și locuri de-a lungul timpului” – a fost preluată în documente programatice și strategice, cel mai recent în Strategia 21 – Strategia europeană pentru patrimoniul cultural în secolul XXI.

Până acum aceste îndelungi transformări și elaborări au ocolit în cea mai mare parte sectorul public al protejării patrimoniului din România, iar în sectorul privat și independent s-au reflectat doar sporadic. Aflați în pragul unor importante proiecte de reorganizare, în primul rând normativă, a domeniului prin relansarea șantierului Codului patrimoniului cultural, putem împreună să contribuim la introducerea temelor, ideilor și instrumentelor necesare pentru ca o astfel de schimbare de sens – de la top-down la bottom-up – și de conținut să se poată petrece, într-un mod adaptat la realitățile și necesitățile noastre.

În Europa, multe comunități au găsit propriile voci în procesele politice care le privesc în mod direct și activează în vederea apărării identității lor și a locului, implicând în mod colaborativ profesioniști ai domeniului. În România, organizațiile non-guvernamentale au devenit astăzi o voce puternică, multe din ele dezvoltând proiecte în domeniul patrimoniului. ONG-urile, multe dintre ele reprezentante ale comunităților, au nevoie de crearea unui cadru în vederea oferirii unui sprijin real, concret din partea autorităților, deoarece acestea demonstrează în multe situații o abordare reticentă asupra unui potențial angajament.

Dintre numeroasele întrebări și probleme pe care un asemenea subiect le ridică și care au fost abordate în cadrul atelierului, putem enumera:

  • care sunt procesele care duc la constituirea sau recunoașterea unei comunități patrimoniale?
  • ce tipuri de schimbări sunt necesare în sistemele publice – ex. de la definirea juridică a patrimoniului, la mecanismele fiscale și financiare, la responsabilități și roluri – în noua perspectivă asupra patrimoniului?
  • care sunt beneficiile pe care relația patrimoniu – comunități le generează în societate?

Prezentările au fost susținute de: Șerban Sturdza – Fundația Pro Patrimonio, Emma Thompson – National Trust, Jacques Akerboom – Monumentenwacht, Eugen Vaida – Asociația Monumentum.

Moderatorul atelierului, Eugen Pănescu, alături de prezentatori și public, au dezbătut tema atelierului.

Cultură și natură – spre o abordare integrată

Odată cu extinderea orizontului patrimoniului cultural, tot mai larg și cu o cuprindere tot mai diversificată tipologic și cronologic, a devenit foarte clar că interesul concentrat exclusiv asupra înțelesurilor și valorilor culturale ale acestui câmp de acțiune nu mai este suficient. De fapt majoritatea locurilor care intră în zona de acțiune a disciplinelor patrimoniului sunt constituite într-o relație strânsă de interdependență cu mediul natural. În mod simetric, chiar și acele locuri naturale neperturbate de acțiunea umană sunt percepute și apreciate printr-un filtru cultural. Această interconexiune strânsă este deja de câteva decenii inclusă în reflecția teoretică și normativă din domeniul patrimoniului – odată cu Convenția Patrimoniului Mondial, UNESCO, 1972 și ulterior prin Convenția europeană a peisajului, Consiliul Europei, 2000 și alte documente. Totuși, suntem încă departe de a fi unificat abordarea patrimoniului cultural și natural și de a fi operaționalizat direcțiile stabilite de aceste documente.

În plus, practica protejării naturii a evoluat într-un ritm diferit de cea a patrimoniului cultural, ajungând deja la instrumente și soluții extrem de valoroase pentru integrarea acestui domeniu în viața societăților noastre actuale – în special cu ajutorul cadrului conceptual și metodologic al serviciilor ecosistemice, care evidențiază și măsoară beneficiile concrete și substanțiale pe care mediul natural le aduce în fiecare câmp al existenței societăților noastre. Această abordare poate și trebuie să servească drept orientare pentru o practică a patrimoniului cultural bazată pe înțelegerea și cuantificarea detaliată a beneficiilor aduse societății. Ideal, această transformare trebuie să se petreacă simultan cu integrarea celor două domenii de interes – protecția naturii și a patrimoniului cultural.

Au fost urmărite spre identificare, prin prezentările și dezbaterile desfășurate în cadrul acestui atelier, răspunsuri la întrebări și probleme precum:

  • cum se poate extinde abordarea serviciilor ecosistemice în domeniul culturii
  • integrarea componentei de protecție a culturii în managementul siturilor naturale și a componentei naturale în managementul patrimoniului cultural
  • peisajul ca ingredient esențial al identității teritoriale și culturale
  • care sunt transformările – politice, instituționale, metodologice sau de altă natură – care sunt necesare pentru atingerea integrării natură-cultură în practica patrimonială
  • care sunt rolurile și actorii care pot aduce astfel de transformări

Prezentările au fost susținute de: Sabin Cornoiu – Serviciul Public Salvamont, Raluca Munteanu – Consiliul Științific al Parcului Național Piatra Craiului, Cristian Lascu – Parcul Natural Văcărești, Nicolas Triboi – Atelier Foaie Verde, Diana Culescu – Asociația Peisagiștilor din România..

Moderatoarea atelierului, Anamaria Iuga, alături de prezentatori și public, au dezbătut tema atelierului.

Calitatea în restaurare: cazul ruinei arheologice

Una dintre cele 10 inițiative formulate de Comisia Europeană în cadrul programului oficial al Anului european al patrimoniului cultural – inițiativa nr. 6, Ocrotirea patrimoniului – este dedicată explorării rezultatelor pozitive în domeniul conservării și restaurării patrimoniului cultural și formulării unor principii de control al calității, ca o reacție, între altele, la numeroasele cazuri de intervenții cu rezultate nefaste constatate în cursul programelor de finanțare europene. Acest subiect este de interes deosebit pentru România, unde astfel de cazuri au intrat în atenția opiniei publice în ultimii ani, mai cu seamă atunci când obiectul intervenției a fost un monument ruinat sau sit arheologic.

Subiectul va fi abordat prin prezentarea unor exemple de referință din practica europeană și internațională, alături de un exemplu românesc complex aflat în pregătire. Va fi astfel posibilă o analiză comparativă a practicilor în acest domeniu aparte și vor putea fi identificate probleme locale și soluții.

Dintre întrebările ce au putut fi formulate în urma experienței românești recente în acest domeniu, au fost enumerate:

  • starea de ruină poate fi inclusă în rândul valorilor unui monument sau ale unui loc?
  • care este aportul reconstrucției și în ce măsură / în ce pondere / în ce context este ea admisibilă?
  • care sunt dificultățile conservării ruinei arheologice, în special în condițiile climatice ale României?
  • cum se poate documenta și valorifica, prin intervenția de restaurare, multiplicitatea înțelesurilor ruinei?
  • are ruina o putere de atracție și de evocare aparte? cum îi putem păstra aceste calități prin intervenția de conservare / restaurare?

Deși tema aleasă este restrânsă, problematica și posibilele răspunsuri își pot extinde aplicabilitatea asupra categoriei largi a patrimoniului construit.

Prezentările au fost susținute de: Fani Mallouchou Tufano – Comitetul pentru conservarea monumentelor Acropolei Atenei (AEVMP), Ministerul Culturii, Grecia; Klaus Nohlen – Institutului Arheologic German (DAI); Virgil Apostol – Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române; Ugo Tonietti – Departamentul de Arhitectură, Universitatea din Florența.

Moderatorul atelierului, Ștefan Bâlici, alături de prezentatori și public, au dezbătut tema atelierului.